Cea mai crunta boala

Aud, din ce in ce mai des, lumea plangandu-se. De bani, de legi prost gandite, de Romania, de unguri, de tigani, de viata, in general. Aia nu merge, cealalta nu-i buna, nu ne convine nimic. Da’ stii de ce? Pentru ca suntem bolnavi. Avem o suferinta pe care nu o putem cura nici cu medicamente, nici cu plante salbatice, nici cu sfatul vreunul vraci sau al vreunui preot. Boala asta care ne mananca pe dinauntru si da putin pe-afara se cheama LENE. Ma, nici cu foc nu pleaca din sange handicapul asta, pe care il perpetuam la nesfarsit! Si afectiunea asta crunta e un fel de cancer, care mananca, incet, incet, orice mai e bun in noi. Asteptam mura-n gura sa se intample o minune, sa vina vara, sa pice Basescu, sa intram in Schengen, sa castige Steaua, sa vina Iisus a doua oara. Ghici ce, n-o sa se intample niciodata nimic, daca TU duci o viata de planta! Si daca iti place sa inoti in namol, macar nu te plange de miros! E rau in Romania, pentru ca 99% din populatie doarme pe ea si s-a invatat cu activitate de bugetar angajat la primarie, care, indiferent de volumul de munca prestart, primeste lunar o leafa cat sa nu crape de foame. Faci parte dintr-o natie obisnuita sa traiasca din ajutor social, fie ca iti place, fie ca nu. Daca vrei sa fii altfel, ridica-ti hoitul si FA CEVA! Nu va veni nimeni sa iti toarne in cap informatii, nu va face nimeni munca pe care TU esti nevoit sa o faci, nu va bate niciodata la usa ta vreun director de companie multinationala sa iti ofere post de manager! Dau, din ce in ce mai des, de oameni fara cuvant si fara coloana vertebrala. Nu inteleg cum isi duc ei viata, cum isi rezolva problemele, cum reusesc sa puna capul pe perna, multumiti, la finalul unei zile. Cum se asteapta sa fie respectati si ascultati. Si mai ales, sunt curioasa de cate “a doua sansa” au nevoie, ca sa isi puna viata in ordine si sa nu o mai deranjeze pe a celorlalti… Stii de ce ti-e greu si nu reusesti sa te descurci? Pentru ca esti un parazit! Incearca sa evoluezi macar la stadiul de amiba!

Amintire... dulce

Mi s-a facut un dor nebun de cofetariile din anii `90. Cu mirosul lor specific, de vanilie si ciocolata, racoroase, cu scaune din fier forjat pe care iti ingheta fundul, cu sucurile la dozator in cel putin 3 culori si perdele in geam. Mi-e dor sa “mergem sa mancam o prajitura”, nu s-o luam la pachet si s-o savuram acasa. Mi-aduc aminte perfect cum mergeam cu bunica de mana la cofetaria mea preferata din Iasi, care astazi nu mai exista. Era cam intunecata, dar incapatoare, cu multe mese si copii galagiosi. Ma simteam privilegiata, pentru ca bunica o cunostea pe doamna Ana, sefa peste toti angajatii de acolo, asa ca nu plateam niciodata. Stateam minute in sir in fata frigiderelor, adulmecand mirosul pe care nu l-am regasit in nici o cofetarie moderna. Pana la urma, comandam aceeasi prajitura, ca de fiecare data... Bucuresti. Cu glazura maro-verzuie si o floricica roz de zahar ars in varf. Nu reuseam niciodata s-o termin pe toata, ori eram prea mica, ori gramajul era mult mai generos decat e astazi. Apoi beam un pahar mare de Brifcor de portocale, daca nu mai aveau de kiwi. Alteori, cand mergeam cu mama, aveam pofta de o Nuga cu alune prajite. Sau paleuri si bomboane fondante.Iar cand gaseam in vitrine prajitura Krantz, era sarbatoare in stomacelul meu! Astazi, parca toate prajiturile au acelasi gust. Cred ca e vina mea, ca am crescut. Sau poate am permis creierului sa uite senzatiile cu care papilele gustative se delectau acum 20 de ani. Ori ceva magic se intampla cu dulciurile de atunci. Cert este ca niciodata nu le mancam acasa, pentru ca, la cofetarie, prajiturile sunt mai... dulci!