Suferi de boala secolului XXI

Sunt ferm convinsa ca boala secolului XXI nu e nici infectia cu virusul HIV, nici cancerul, nici stress-ul. E mult mai grava decat toate acestea la un loc, pentru ca nu mananca din globule, tesut sau nervi, ci se hraneste cu personalitati, minti si suflete si face ca orgoliile noastre sa creasca din ce in ce mai mult. Putini sunt cei care nu sunt atinsi, deocamdata, de microbul incurabil si nimeni nu recunoaste ca-l poarta. E, totodata, una din cele mai inteligente inventii ale omenirii, dar care, la fel ca TNT-ul, face mai mult rau decat bine. Ne afecteaza psihic, ne determina sa fim altfel, sa jucam un teatru ieftin si gretos, sa mintim si sa zambim fals. Boala secolului XXI se numeste FACEBOOK.

Consumatorii de Internet au fost pregatiti pentru acest gen de socializare, insa nu se astepta nimeni ca Facebook-ul sa ia o asemenea amploare. Ne distram si agatam, acum ceva ani, pe Hi5. O metoda ceva mai rudimentara de a pastra legatura cu cei din grupul tau social, sau, de ce nu, de a largi numarul prietenilor. Totusi, mai putin daunatoare personalitatii decat Facebook-ul, pentru ca, din cate imi aduc aminte, nu iti era permisa publicarea fotografiilor in timp real, iar statusurile erau mai mult generale, sub forma unor citate sau a unor replici descriptive despre personalitatea fiecaruia. Nicidecum nu existau check-in-uri sau tag-uri care sa te dea de gol ca esti la mare, cand ti-ai luat o zi de medical de la munca sau sa te lauzi prietenilor virtuali ca, in timp ce ei se coc in betoanele orasului, tie isi vantura briza suvitele de par (daca mai beneficiezi de ele, desigur).

In Romania, se poarta lauda bolnavicioasa pe Facebook. Nu pentru ca ai absolvit un ciclu de scoala, nu pentru ca ai devenit mama/tata, nu pentru ca ai castigat vreun maraton. Nu. Ne facem poze cand suntem la suc, pe banca din fata blocului, la strand, la sala (!?!!), in club, in pat, in baie, cand gatim, cand ne machiem, cand nu ne machiem (si suntem “frumoase”), cand mergem la nunta, la piata sau cand ne combinam. Si toti, dar toti afisam un zambet laaarg, ca si cum am trai cea mai buna perioada din viata noastra. Mi-ar placea si m-as bucura enorm sa stiu ca toata lumea e bine, asa cum se afiseaza online, casatorita sau fericita sa ramana burlaca, cu copii si un serviciu bun, fara probleme, rosie in obraji de sanatate. Mai trist e ca, bolnavi fiind de Facebook, simtim mereu nevoia sa egalam “succesul” celorlalti, succes care nici macar nu stim daca e real.

Da’ daca a pus Lenuta din capul satului poze cu Connect-R, la mare, eu sunt mai prejos? Da’ daca Vasilica, obezul clasei, a slabit, eu sunt mai fraier? Da’ daca Sicuta si-a luat masina, eu nu mai pot iesi cu bicicleta, ca rad vecinii de mine. Si exemplele pot continua. In spatele “fericirii” de pe Facebook, se ascund vieti normale, frustrate, impotente, copiate dupa altii. Asa cum un om beat nu va recunoaste ca a intercut masura la pahar, asa nici noi nu vom admite ca, de fapt, traim vietile altora, alimentate de invidie si orgoliu. Ne luam iubite cu 20 de ani mai tinere sau iubiti cu 20 de ani mai in varsta, aruncam cu banii (lor) in stanga si-n dreapta, ne depasim anumite limite, si totul, de dragul Facebook-ului si, implicit, a celor care ne-ar putea invidia, dupa ce ne declaram public implinirea. Ne place sa ne spalam rufele in public, sa vada toti cat de albe sau negre ne sunt camasile, cat de curat sau murdar ne-am purtat. Dar cat din scenariul asta ieftin e bazat pe realitate? Si cat de fericit esti, cu adevarat, tu, actor de duzina?

Ai fost infestat cu virusului secolului. Acum, cu totii suntem bolnavi...

P.S.: Pun pariu ca, in cativa ani, sindromul Facebook va fi studiat la facultatile de psihologie.
P.P.S.: Daca simti ca n-ai facut indeajuns de multe, pana acum, in timp ce ceilalti din jurul tau o duc minunat, nu uita ca totul e o cacealma! Daca tu esti cel/cea care joaca la cacealma, iti reamintesc ca tu, de fapt, esti taaare nefericit/a.

Cum mi-am petrecut 1 Mai-ul de anul asta sau Care dracu` e faza cu Vama Veche?!

Bun, si-am ajuns, pentru a doua si ultima oara in viata mea, de 1 Mai in Vama. Nu pentru ca as fi avut vreo amintire fericita din prima experienta, ci pentru ca voiam sa fiu mai aproape de niste oameni dragi care organizau in zona un fel de team-building. Eu, iubitul meu si inca un cuplu, intr-o masina. Si n-am plecat ca descreieratii, in dimineata zilei de 1 mai, am zis sa nu riscam si sa ramanem fara cazare. Am intrat victoriosi in Vama pe 30 aprilie, pe la 8 dimineata. Decent de devreme, zic eu. Surpriza! In afara de curtile unde puteai campa cu cortul, mai ramasesera vreo 3-4 optiuni de cazare, la niste case wannabe. Cu un pat simplu si-atat, wc in curte si chiuveta la poarta, asa, rustic. La 150 lei camera. POFTIM?! Mai erau si pensiuni, daca se pot numi asa, pe la 200 lei/noapte, fully booked. Am avut noroc, si, pana la urma, am nimerit la o tanti simpatica, destul de aproape de plaja, care cerea 100 lei pe o camera dubla/seara. Tot scump, dar mai decent si ieftin decat celelalte optiuni. Sa mergem sa mancam, nu? Intram in unul din cele mai “selecte” locuri de acolo (nu vreau sa-mi imaginez ce era la unul obisnuit) si deschidem un meniu. Preturi de centrul unei capitale europene, gramaj de regim pentru slabit si igiena de spital. Furculite cu ou si patrunjel uscat. Da’ lasa, ca nu m-a nascut mama in Dorobanti si pot sterge cu un servetel resturile ramase pe tacamuri de la ceilalti consumatori, nu? A doua zi am mers si la “Impinge-Tava”, ca sa nu ne plece brusc toti banii din buzunar pe doua-trei mese la “restaurant”. Mese lipicioase, picaturi de apa care curgeau din tavan, portii destul de gustoase, dar la fel de mici, preturi tot mari, pentru calitatea serviciilor, si clientela cu un iz de… ciorapi fierti in transpiratie de tractorist, intr-o zi de vineri. Asa cum mirosea si un grup de pustani care nu pareau sa o duca rau acasa, imbracati bine, dar certati cu sapunul, care au servit, incantati, o jumatate de portie de cartofi prajiti lasata pe una din mesele din auto-servire. Doar pentru ca au auzit ca asa e cool. Bun, sunt eu fitoasa si impresionista si oricum nu aveam ce sa caut in Vama, pentru ca nu inteleg conceptul si nu pot simti spiritul care sta la baza. Mhm. Da’ am mers si-n cluburile de pe plaja, sa ma conving si mai mult de tampenia de care dau dovada cei prezenti acolo (intru si eu la socoteala, da?). In Centru Vechi din Bucuresti (o alta gaura neagra, nejustificat de scumpa), o Cuba Libre, de exemplu, costa in jur de 12 lei. In Vama era 15. O limonada in Bucuresti e 7 lei, in Vama era 9. Iar un pet de 2 litri de bere la mini-market era 11 lei, dupa cum se plangea un nene. Iar plaja, cluburile, locurile de cazare ARHI-pline! A, si n-am vazut in toata “statiune” nici macar UN cos de gunoi. Doar gramezi imense de gunoi, uitate pe plaja. In doua nopti si 3 zile am cheltuit, in doua persoane, 600 lei, impiedicandu-ne non-stop de oameni ciudati, nespalati si beti manga, care ne intrebau daca avem o tigara, ceva de baut sau droguri de dat, majoritatea sub 20 de ani. Ce e si mai trist este ca am intalnit si foarte multi straini. Si-acum vin eu si intreb... in necunostinta de cauza, ca o pitipoanca ce sunt... CE DRACU` E IN NEREGULA CU VOI?! Esti cool daca nu te speli vreo 3 zile, dormi in soare mort de beat si sa cheltuiesti O GRAMADA DE BANI pentru te-miri-ce produse proaste? Este OK sa bei o bere calda pe plaja, la supra-pret, doar pentru ca prietenii tai si alti N-spe sute de distrusi o fac? E misto sa mergi de 1 Mai la mare, cand nu poti face nici baie, nici sa stai prea mult fara hanorac pe tine, pentru ca ai auzit ca “asa se face”? Iar cand ma gandesc ca mai sunt si persoane care pleaca cu o saptamana inainte de acasa, ca sa ajunga in Vama Veche “la timp”, pentru ca CFR-ul are si controlori care dau jos calatorii fara bilet, imi vine sa crap capul cuiva! Daca te gandesti sa imi lasi vreun comentariu gen “da’ ce-ai cautat tu acolo in the first place?” sau “daca nu iti place, nu te mai duce”, nu te obosi. Macar cei care se simt lipsiti de cool-itate, pentru ca nu au ajuns acolo, sa stie ce mizerie se intampla in Vama Veche. Nu, nu esti un fraier daca n-ai mers acolo! Concluzia este ca, asa cum scria pe tricoul unui rocker de pe acolo - Sunt vamaiot, deci VĂMUIESC!

Cea mai crunta boala

Aud, din ce in ce mai des, lumea plangandu-se. De bani, de legi prost gandite, de Romania, de unguri, de tigani, de viata, in general. Aia nu merge, cealalta nu-i buna, nu ne convine nimic. Da’ stii de ce? Pentru ca suntem bolnavi. Avem o suferinta pe care nu o putem cura nici cu medicamente, nici cu plante salbatice, nici cu sfatul vreunul vraci sau al vreunui preot. Boala asta care ne mananca pe dinauntru si da putin pe-afara se cheama LENE. Ma, nici cu foc nu pleaca din sange handicapul asta, pe care il perpetuam la nesfarsit! Si afectiunea asta crunta e un fel de cancer, care mananca, incet, incet, orice mai e bun in noi. Asteptam mura-n gura sa se intample o minune, sa vina vara, sa pice Basescu, sa intram in Schengen, sa castige Steaua, sa vina Iisus a doua oara. Ghici ce, n-o sa se intample niciodata nimic, daca TU duci o viata de planta! Si daca iti place sa inoti in namol, macar nu te plange de miros! E rau in Romania, pentru ca 99% din populatie doarme pe ea si s-a invatat cu activitate de bugetar angajat la primarie, care, indiferent de volumul de munca prestart, primeste lunar o leafa cat sa nu crape de foame. Faci parte dintr-o natie obisnuita sa traiasca din ajutor social, fie ca iti place, fie ca nu. Daca vrei sa fii altfel, ridica-ti hoitul si FA CEVA! Nu va veni nimeni sa iti toarne in cap informatii, nu va face nimeni munca pe care TU esti nevoit sa o faci, nu va bate niciodata la usa ta vreun director de companie multinationala sa iti ofere post de manager! Dau, din ce in ce mai des, de oameni fara cuvant si fara coloana vertebrala. Nu inteleg cum isi duc ei viata, cum isi rezolva problemele, cum reusesc sa puna capul pe perna, multumiti, la finalul unei zile. Cum se asteapta sa fie respectati si ascultati. Si mai ales, sunt curioasa de cate “a doua sansa” au nevoie, ca sa isi puna viata in ordine si sa nu o mai deranjeze pe a celorlalti… Stii de ce ti-e greu si nu reusesti sa te descurci? Pentru ca esti un parazit! Incearca sa evoluezi macar la stadiul de amiba!

Amintire... dulce

Mi s-a facut un dor nebun de cofetariile din anii `90. Cu mirosul lor specific, de vanilie si ciocolata, racoroase, cu scaune din fier forjat pe care iti ingheta fundul, cu sucurile la dozator in cel putin 3 culori si perdele in geam. Mi-e dor sa “mergem sa mancam o prajitura”, nu s-o luam la pachet si s-o savuram acasa. Mi-aduc aminte perfect cum mergeam cu bunica de mana la cofetaria mea preferata din Iasi, care astazi nu mai exista. Era cam intunecata, dar incapatoare, cu multe mese si copii galagiosi. Ma simteam privilegiata, pentru ca bunica o cunostea pe doamna Ana, sefa peste toti angajatii de acolo, asa ca nu plateam niciodata. Stateam minute in sir in fata frigiderelor, adulmecand mirosul pe care nu l-am regasit in nici o cofetarie moderna. Pana la urma, comandam aceeasi prajitura, ca de fiecare data... Bucuresti. Cu glazura maro-verzuie si o floricica roz de zahar ars in varf. Nu reuseam niciodata s-o termin pe toata, ori eram prea mica, ori gramajul era mult mai generos decat e astazi. Apoi beam un pahar mare de Brifcor de portocale, daca nu mai aveau de kiwi. Alteori, cand mergeam cu mama, aveam pofta de o Nuga cu alune prajite. Sau paleuri si bomboane fondante.Iar cand gaseam in vitrine prajitura Krantz, era sarbatoare in stomacelul meu! Astazi, parca toate prajiturile au acelasi gust. Cred ca e vina mea, ca am crescut. Sau poate am permis creierului sa uite senzatiile cu care papilele gustative se delectau acum 20 de ani. Ori ceva magic se intampla cu dulciurile de atunci. Cert este ca niciodata nu le mancam acasa, pentru ca, la cofetarie, prajiturile sunt mai... dulci!