Amintire... dulce

Mi s-a facut un dor nebun de cofetariile din anii `90. Cu mirosul lor specific, de vanilie si ciocolata, racoroase, cu scaune din fier forjat pe care iti ingheta fundul, cu sucurile la dozator in cel putin 3 culori si perdele in geam. Mi-e dor sa “mergem sa mancam o prajitura”, nu s-o luam la pachet si s-o savuram acasa. Mi-aduc aminte perfect cum mergeam cu bunica de mana la cofetaria mea preferata din Iasi, care astazi nu mai exista. Era cam intunecata, dar incapatoare, cu multe mese si copii galagiosi. Ma simteam privilegiata, pentru ca bunica o cunostea pe doamna Ana, sefa peste toti angajatii de acolo, asa ca nu plateam niciodata. Stateam minute in sir in fata frigiderelor, adulmecand mirosul pe care nu l-am regasit in nici o cofetarie moderna. Pana la urma, comandam aceeasi prajitura, ca de fiecare data... Bucuresti. Cu glazura maro-verzuie si o floricica roz de zahar ars in varf. Nu reuseam niciodata s-o termin pe toata, ori eram prea mica, ori gramajul era mult mai generos decat e astazi. Apoi beam un pahar mare de Brifcor de portocale, daca nu mai aveau de kiwi. Alteori, cand mergeam cu mama, aveam pofta de o Nuga cu alune prajite. Sau paleuri si bomboane fondante.Iar cand gaseam in vitrine prajitura Krantz, era sarbatoare in stomacelul meu! Astazi, parca toate prajiturile au acelasi gust. Cred ca e vina mea, ca am crescut. Sau poate am permis creierului sa uite senzatiile cu care papilele gustative se delectau acum 20 de ani. Ori ceva magic se intampla cu dulciurile de atunci. Cert este ca niciodata nu le mancam acasa, pentru ca, la cofetarie, prajiturile sunt mai... dulci!