Despartire...

Urasc garile... Mirosul acela de shine incinse si sunetul de rotzi in miscare ma fac sa ma gandesc la despartire. Gara e locul unde am plans de multe ori. Plecam departe de EL, imi vedeam pentru ultima data prietena cea mai buna sau pur si simplu ma indepartam de cineva drag. Gara e ca un cimitir cu oameni vii si mai mereu in miscare. E prea mult zgomot si agitatie, iar graba celor din jur ma oripileaza. Nimeni nu are timp sa-ti zambeasca intr-o statie de tren, dar mai toti au vreme sa planga... In gara nu e bine sa intrebi cat e ceasul, s-ar putea sa afli ca TRENUL tau a plecat demult...

Viata mea e ca o gara... Sunt oameni care coboara in ea sau care se uita pe geam si hotarasc ca nu aceasta a fost "destinatia" lor. A, si mai sunt cei care iau primul tren, fara sa se uite inapoi...

Trenurile sunt murdare! In tren am senzatia ca sunt bolnava, ca timpul nu ma lasa sa ma vindec. Leganatul acela obositor ca o gripa iti da mereu senzatia de somn. As vrea parca sa evadez, totul se transforma intr-o claustrofobie si singura metoda prin care pot sa fac abstractie de toate astea este sa inchid ochii si sa incep sa visez. In tren pot sa visez orice. As putea visa ca alerg spre ceva necunoscut, iar cand deschid ochii, sa-mi dau seama ca defapt chiar asa e...

Intotdeauna mi-a parut rau sa plec dintr-un loc, fara sa stiu ca ma asteapta ceva si mai frumos decat am trait pana atunci. E mereu la fel, regretele apar insa intotdeauna in GARA. Imi vine sa ma intorc, apoi ma gandesc ca nu are rost. Si tot asa, gandurile mele stau intr-o balantza continua, pana cand se aude shuieratul care anuntza plecarea. Atunci stiu ca s-a terminat... Nu mai e cale de intoarcere si las totul pe mana destinului.

De multe ori e bine sa pleci inainte sa se fi terminat, cand inca dulceatza persista. E de dorit sa "iesi de pe scena" in aplauze, cand inca mai esti dorit. Asa am facut ultima data, pentru ca nu-mi sta in fire sa imi cladesc fericirea pe dezastrul altora. Eu nu calc pe cadavre. As fi putut sa fac asta daca nu imi pasa de altii, pentru ca EU cu MINE sunt impacata. dar erau la mijloc doua suflete, nevinovate de dorintza mea de a-mi gasi linistea sufleteasca. M-a impresionat mai ales EA, pentru ca a avut curajul sa ma infrunte, nu multi au indraznit sa o faca. Nu a tzinut cont de orgoliu si a incercat sa ma inteleaga. Si n-am refuzat niciodata o mana intinsa in semn de prietenie.

Nu ma invatz minte nicicand. Mereu fac aceleasi greseli si-mi promit sa imi revizuiesc comportamentul, dar uit tot timpul. Maturizarea mea in acest sens refuza sa mai apara, asta probabil pentru ca nu imi gasesc pacea interioara. Ranesc persoane care nu au nici o vina si asta ma doare cel mai mult... Dar ma straduiesc sa ma indrept, jur ca o fac!

Imi place mult de EL. Ei, si ce daca? E o vorba care pana de curand o consideram a fi tampita, dar pe care am adoptat-o intr-un final: Daca il iubesti, lasa-l sa plece. Bineinteles, nu poate fi vorba de iubire, poate mai mult de o nevoie acuta de a avea pe cineva langa mine...

Cu tot respectul pentru "rasa" masculina, am ajuns la concluzia ca de fapt FEMEIA reprezinta sexul PUTERNIC, pentru ca avem mai multa tarie si spirit de luptatoare. Barbatii isi rezolva mai usor problemele, apeleaza direct la violentza.

M-am simtzit onorata ca a acceptat sa vorbeasca cu mine, presupun ca in ochii majoritatii nu meritam dreptul la replica. EA se pare ca e altfel si-am vrut sa scriu despre experienta asta inedita, ca sa afle si altii despre ce inseamna cu adevarat tolerantza...

Se aude glasul rotzilor de tren... mi-e sila de ele! Vreau sa ajung mai repede acasa sa ma gandesc la viitorul meu, care va incepe MAINE. Sunt fericita pentru ca ei sunt fericiti !